Si plutea Craciunul peste tot...

De cand copilaria mi-a ramas in urma, constientizez ca nu mai simt gustul sarbatorilor, nu mai simt magia acelei atmosfere in care apare pe neprins de veste Mos Craciun, nu a mai ramas nimic din feeria noptilor geroase cu multa zapada si a globurilor de sticla de pe bradul viu (cu miros de cetina si nu de plastic).
Cu toate acestea, in aer pluteste Craciunul. Ne-o amintesc panourile publicitare care ne anunta magia reducerilor de Craciun si lungile pauze publicitare de la televizor in care iti dai seama ce aspirator ieftin poti cumpara daca iti ei si un televizor superscump sau ce credit misto iti poti contracta (daca reusesti sa ajungi la banca in timp util prin "patinoarul" instalat de voie de nevoie pe toate trotuarele din Chisinau) si cat de mult poti vorbi la telefon daca iti alegi abonamentul corect la telefon. Si atunci te lovesti peste frunte ca nenea ala din reclama Coca Cola si zici: "Vine Craciunul!". Si daca ai, aprinzi luminite la fereastra ca sa vada si cei de afara ca ai aflat si tu vestea cea mare. Ca vine Craciunul.
Din pacate, cei mai multi dintre noi au uitat sensul acestei sarbatori. Ne bucuram ca avem zile libere, ca putem sa ne odihnim, sa mancam, sa stam cu prietenii sau sa chefuim asa cum stim noi mai bine, eventual sa ne mai luam un frigider nou la reduceri... Si desi ne forward-am zeci de mesaje de urari de bine, am uitat de latura spirituala a sarbatorii, am uitat sa ascultam sensul acestor mesaje. Am devenit un fel de masini de sarbatorit, spre bucuria comerciantilor din diverse domenii.
Sunt pur si simplu curioasa: daca intr-o zi ar disparea promotiile de Craciun si superofertele, de unde am mai sti ca vine Craciunul? Pentru ca sincer mi-as dori sa cred ca atmosfera sarbatorilor de iarna o creeaza nu doar inghesuiala din magazinele de carne sau de bomboane si nici disperarea comerciantilor de a ne umple plasele cu lucruri inutile, ci chiar faptul ca Sfanta Nastere pe care o sarbatorim in fiecare an ne ajuta sa devenim mai buni si sa ne schimbam in directia cea buna. Si mi-ar placea sa cred ca atunci cand o sa ne amintim de aceasta sarbatoare, o sa ne aducem aminte nu doar de senzatia stomacului plin sau a capului mahmur, ci undeva in suflet o sa simtim fiorul pe care l-a adus Craciunul care plutea in acea perioada peste tot.

Ce-si doresc femeile

V-ati gandit oare vreodata ce-si doresc femeile cu adevarat? De ce sunt atatea femei nemultumite de viata lor si de ce revistele pentru femei abunda de sfaturi la subiectul "Cum sa fim fericite"? Pun pariu ca macar o data in viata fiecare dintre noi si-a pus aceasta intrebare, fie ca era barbat si vroia sa stie cum sa cucereasca o femeie sau cum sa o multumeasca pe cea de alaturi sau fie ca era femeie si vroia sa afle ce ii mai lipseste pentru fericirea ca in filme.

Vedem multe femei in jurul nostru care sunt mereu nemultumite. Unele vor mai multi bani, altele vor un sot mai intelegator, altele vor mai putine kilograme, copii mai ascultatori sau soacre mai putin tepoase, bijuterii mai multe sau concedii mai prelungite sau... si lista poate continua. Si bineinteles, gasim foarte multe femei in jurul nostru care nu stiu exact ce nu le ajunge, dar stiu exact ce au in plus femeile din anturajul lor: mereu avem pentru ce le invidia pe femeile cunoscute si mereu nu intelegem de ce nu meritam si noi fericirea altei femei.

De ce sunt femeile atat de nemultumite? De sine, de ceilalti, de viata pe care o au? De ce o femeie cu ochii sclipitori de fericire ni se pare fie prea tanara (care inca "nu stie ce-i viata, dar cu siguranta o sa-i dea si ei viata peste nas") fie exagerata in lumea persoanelor incruntate (a se citi "serioase" sau "mature") de pe strada sau din transportul public.

Nivelele de nemultumire cresc probabil odata cu varsta si cu ceea ce obtine fiecare femeie. Incepem cu nemultumirile legate de corpul nostru, apoi de faptul ca suntem singure, apoi ne dorim un copil, o casa, o garderoba noua, apoi masina, apoi un sot mai bun, un serviciu mai bine platit si lista merge inainte. Curios insa este faptul ca obtinand ceva in plus, oricum o femeie gaseste motive sa se planga si uita ca doar cu ceva timp in urma credea ca ceea ce are acum af fi facut-o fericita. Mereu stim ce ne lipseste si mereu uitam sa pretuim ce avem. De fapt, doar credem ca stim ce ne lipseste. Altfel nu ne-am intreba cu totii "Ce-si doresc femeile?" (cel putin macar femeile nu si-ar pune aceasta intrebare).

Recunosc, mi-am pus si eu aceasta intrebare si continui sa mi-o mai pun, dar, ca sa nu stau chiar cu mainile in san, am facut ceea ce fac intotdeauna cand experienta nu ma ajuta sa-mi dau un raspuns: am apelat la experienta altora. Adica,  am deschis cartile celor care au studiat problema in cauza. Am cautat raspunsurile in cartile de cuplu. 

Da, intr-adevar, lista e lunga: femeilor le trebuie dragoste, pretuire, intelegere, respect, atentie, gingasie, cadouri, atingeri si inca vreo cateva volume de cuvinte din acestea frumoase. Dar toate acestea nu au nici o valoare sau se devalorizeaza in timp daca femeia nu are parte de... comunicare.  Intr-o  zi, plimbandu-ma printr-o librarie, am deschis la intamplare o carte si o fraza de acolo mi s-a parut geniala tocmai prin simpletea ei: "Daca un sot nu ii ofera sotiei lui comunicare, orice ar face el in plus va fi inutil si fara valoare".

M-am gandit mult la aceasta fraza si am observat cuplurile pe care le cunosc. Si am constatat ca asa si este: cuplurile care nu isi dezvolta o comunicare sanatoasa (adica sincera, profunda si mai ales permanenta)  nu asteapta mult ca sa intre in criza, oricate alte ingrediente ale unei relatii vor adauga: atentie, cadouri, atingeri etc. Iar de la o criza pana la despartire nu e decat un singur pas, daca pentru salvarea relatiei se administreaza medicamentele incorecte. Si desi sunt impotriva vaccinelor in general, in cazul relatiilor, prefer vaccinurile profilactice unui tratament lung si dureros. In schimb cuplurile care dezvolta impreuna o comuncare stabila pot fi obseravte in multime; pentru ca nu mai par doi oameni care merg de mana ci par o singura persoana. Pentru ca se dezvolta impreuna. Iar aceasta dezvoltare - dupa parerea mea - ne si ofera adevarata satisfactie.

Asta cred eu ca isi doresc femeile: COMUNICARE. Asta le poate face fericite, oricate ar avea si oricate scopuri ar fi atins in viata. Atata timp cat pot comunica, cu sotul, cu o prietena buna sau cu o ruda apropiata sufleteste, o femeie nu se mai simte singura. Iar de aici pana la fericire stim cu totii ca nu mai este mult.

Poate ca nu degeaba limbutia e unul din defectele cele mai mari pe care ni le atribuie barbatii?

Conflictul - sursa oricarei dezvoltari

De cand ne nastem si incepem a intelege lumea, auzim mereu de la cei mai mari ca trebuie sa fim buni si intelegatori, respectuosi, dar mai ales sa ne impacam bine cu toata lumea. Si astfel ni se creeaza ideea ca trebuie sa traim intr-o lume neconflictuala, ca fericirea consta in armonia lipsei conflictelor, in linistea sufleteasca pe care ne-o da existenta pasnica alaturi de cei care ne inconjoara. Cu acest fel de a gandi ajungem si in fata casatoriei, un fenomen despre care stim la fel de putine ca si despre o noua profesie atunci cand incepem facultatea.

Ce stie practic fiecare din noi atunci cand se casatoreste? Ca o familie fericita este familia in care... -  da, ati ghicit probabil - nu exista conflicte. Mereu stim ca o familie este in pragul unei crize atunci cand membrii ei se cearta des si mereu ne uitam cu invidie la cei care nu se cearta niciodata in public (si ghicim ca probabil nu se cearta nici acasa).  Iar toate povestile pe care le-am auzit cat timp am fost mici culminau cu acelasi etern "si au trait fericiti pana la adanci batraneti".

Ceea ce nu ne spune nimeni si nimeni nu ne invata este faptul ca un conflict poate sa existe intr-o familie (fara sa o dezbine) si mai ales, trebuie sa existe intr-o familie sanatoasa. Povestile ne spun ca au trait fericiti, dar niciodata nu ne arata cum au reusit, ce tehnici de comunicare au folosit, dar mai ales, de cate ori s-au certat pe parcursul acestei "vieti fericite". Si ma intreb de ce oare pentru a poseda o meserie facem studii, dar pentru a invata arta vietii de familie ni se pare suficient sa avem acceptul celelilalte parti si sa ne cufundam cu capul in valurile cotidianului fara a sti cat de putin a inota.

Nimeni nu ne spune ca nu conflictul este problema casniciilor nefericite, ci modul in care este gestionat acest conflict. Cu alte cuvinte, nu facem rau daca ne certam, dar facem gresit daca ne certam incorect. Pentru ca un conflict deschis purtat dupa toate regulile poate nu doar sa clarifice o situatie dificila (sau chiar delicata) ci chiar sa aduca fiecarei parti armonia mult visata. Si cei doi soti nu vor mai mocni frustrari tacute ci se vor simti mai liberi unul in prezenta altuia pentru ca vor sti ca se pot exprima liber atunci cand au o problema.

Conflictul este de fapt sursa generatoare a dezvoltarii. De exemplu un conflict interior ne poate face mai intelepti, iar un conflict exterior ne poate pune in acord cu ceilalti pentru ca ne face sa le intelegem punctele lor de vedere. Un conflict intr-o relatie de prietenie o poate face mai puternica, iar un conflict in viata de familie rezolvata cum se cuvine poate crea o familie durabila. 

Depasirea conflictelor este o arta care se invata cu timpul. important sa fie dorinta suficient de mare de a fi mai fericit. Eu, cel putin, daca am de ales intre a pastra o tacere frustrata plina de resentimente sub masca linistii interioare si a avea un conflict care sa-mi destabilizeze linistea de moment dar care sa-mi aduca o relatie mai frumoasa in viitor, nu stau niciodata sa cantaresc si actionez. Va dati seama deja in ce directie. 

Demitizarea bancurilor despre soti, sotii si soacre

Ma enerveaza bancurile despre sotii, soti si soacre sau orice banc despre relatiile de familie sau cuplu. Da, poate ca unele sunt amuzante sau chiar foarte amuzante, dar pe mine ma enerveaza in esenta lor. Si nu pentru ca sunt misogine multe dintre ele, ci pentru ca denatureaza perceptia sociala a ideii de casnicie in general. Iar acest lucru are consecinte din cele mai “interesante”.

Haideti sa ne uitam ce conotatie are astazi ideea de casnicie. Bunicile noastre ne mai pot povesti amintirile senine despre casatoriile de lunga durata, parintii ne pot descrie drama unei generatii care a aflat pe propria piele “beneficiile” libertatii de a divorta cand nu iti mai convine persoana de alaturi; iar cei din generatia noastra suntem martorii unei degradari serioase a imaginii institutiei casatoriei in sine. Vedem fiecare a doua vedeta care se casatoreste fie cu copilul in brate fie face si nunta si botez intr-o petrecere, vedem mii de reviste cu sfaturi demne de o societate consumista in care toti te invata cum sa extragi maximum dintr-o relatie ca apoi sa o arunci ca pe un ambalaj nefolositor, vedem “tineri” trecuti de 30 de ani care nici nu au de gand sa se angajeze intr-o relatie serioasa (ca sa nu li se stirbeasca din libertate); si putem citi milioane de bancuri care parca sunt menite sa mentina aceasta stare de fapt.

Desi aparent amuzante si pline de sens, bancurile ne creeaza in timp o imagine a realitatii in care incepem sa credem ca este normala si chiar obisnuita. Incepem sa gandim in stereotipurile din bancuri si sa ne consolam ca nu suntem singuri carora li se intampla situatiile descrise in ele atunci cand ajungem si noi personaje de situatii asemanatoare. Ajungem sa credem ca intr-adevar toti sotii si toate sotiile se inseala reciproc si ca isi ascund amantii pe sub paturi, ca toate cuplurile vor ajunge sa se plictiseasca impreuna intr-o buna zi, ca toate sotiile isi cicalesc sotii care sunt obsedati de fotbal si de iesitul la bere cu prietenii; credem cu tarie ca femeile sunt vorbarete, cheltuitoare, cele blonde sunt si proaste pe deasupra, iar cele care mai au o sansa sunt de obicei urate, singure si nefericite. Peste toate aceste frustrari mai este si soacra o cotoroanta care le acreste mereu viata celor tineri si pe care ai face bine sa o faci intr-o zi sa dispara, asa ca sa nu te mei streseze/ frustreze/ dispere. 

Miracolul stereotipurilor consta tocmai in aceea ca nu observam cand se instaureaza in locul realitatii. Si cel mai trist lucru se intampla atunci cand devenim sclavii lor si credem intr-adevar ca doar asa se poate trai, ca “aceasta este viata” si ca – asta e culmea! – toti asa fac si asa traiesc. Iar daca apare vreun visator care ne spune :”Hei! NU e normal sa traiti asa! Un barbat si o femeie se pot descoperi la nesfarsit unul pe celalalt si pot trai o viata fericita impreuna! Putem depasi conflictele, putem sa ne iubim si sa fim fericiti! Nu toti barbatii si nu toate femeile sunt la fel!”, se gaseste neaparat cineva care sa-l “aduca cu picioarele pe pamant” si sa-i spuna ca e un visitor sau ca e incepator si inca n-a vazut viata si in general sa dispara cu ideile astea ale lui. Si pe toti acesti sceptici ii consoleaza toate bancurile despre soti , sotii si soacre pentru ca le confirma o data in plus ca “asa traiesc toti”, ca doar situatiile nu sunt luate din carti ci “din viata”.

Dar pe mine ma doare sa vad cum doi oameni, sot si sotie, avand atata timp la dispozitie unul pentru celalalt, nu cauta solutii, ci incearca sa-si demonstreze siesi fiecare (dar mai ales celuilalt) ca bancurile au dreptate si ca oricum “toti sunt la fel”. De obicei sotii sunt cei care vad cel mai greu iesirea din impasuri (am noroc de un sot care face exceptie de la regula asta!) si insista sa ramana in ele “ca doar toata lumea face asa”, spre disperarea sotiilor lor.

Si ceea ce mi se pare trist de tot este ca niste oameni intr-adevar inteligenti nu vor sa inteleaga ca daca toata lumea face nu inseamna neaparat ca e si bine. Si daca toata lumea se orienteaza pe conflicte, nu comiti un pacat capital daca o sa incerci sa te orientezi pe solutii. Pur si simplu o sa iesi in evidenta, o sa pari diferit. Poate chiar ciudat. Dar chiar daca pari mai ciudat, macar sa fii un ciudat in directia buna. Chiar daca multi vor rade cand vei suferi esecuri si iti vor aminti ca”ti-au spus ei ca asta e viata si tu nu ai vrut sa crezi atunci”. 

Dupa cate ati inteles deja, eu fac parte din categoria visatorilor care cred ca se poate si altfel. Eu cred ca se poate trai frumos intr-un cuplu si incerc sa aduc aceasta idee la urechile a cat de multe cupluri pot (si vor sa ma asculte). Eu cred cu tarie in insitutia casatoriei si detest stereotipurile. Imi plac mult bancurile, dar le recunosc si puterea distrugatoare. Eu nu ma las descurajata chiar cand mi se spune ca o sa dau gres si chiar si atunci cand sufar un esec. Stiu ca si esecurile fac parte din viata, dar ca mai ales fara ele nu exista dezvoltare (apropo, faptul ca esecul este ceva rau este tot un stereotip). 

Prin urmare, o sa gresesc de cate ori va trebui ca sa acumulez experienta si o sa sufar ca sa ma fac mai puternica, dar nu voi da inapoi de la ideile de salvare a casatoriei. Mass-media a tansformat-o in “ceva” cu coaja mucegaita si cu continut ce miroase urat a nefericire si frustrare, in care doi oameni se chinuie reciproc. Vreau sa cred ca intr-o buna zi oamenii se vor satura de singuratate si vor reveni la ideea de familie pe care vrea sa o aiba fiecare copil: cu mama si cu tata care se iubesc intre ei. Iar bancurile vor ajunge un soi de manual “Cum nu trebuie sa procedezi intr-o casnicie”, in care sotii, sotiile si soacrele vor avea singurul refugiu in care vor mai putea fi nesuferiti. 

O toamna virusata

In Chisinau domneste o toamna superba: cu mult soare si pana mai nu demult cu frunze galbene pe copaci. Dar cine sa observe aceasta frumusete cand toata lumea e obsedata de virusul gripal, de mastile sezonului sau pur si simplu de schimbarile cu care ne sperie fiecare buletin de stiri? Si ma gandesc de multe ori pentru cine oare se mai straduie natura sa para frumoasa in orase cand nimeni nu are timp sa o contemple?

Pentru cine exact nu as putea spune, dar as putea spune cine exact ne impiedica sa o facem in toamna asta. Este acel numar de cod AH1N1, de care deja ne-am saturat sa auzim sau sa citim. Este hit-ul sezonului din aceasta toamna. Este ca o melodie de la radio de care nu poti scapa desi demult nu iti mai gadila urechile de pe nici o frecventa.

Oamenii nu mai simt sublimul toamnei, durerea frunzei care cade, cine isi mai aminteste de Bacovia cu frustrarile lui tomnatice; fiecare are grijile lui: de unde sa-si mai ia preparate antivirale, pe cine sa mai creada ce fel de preparate ajuta, ce sa faca cu copilul care nu se mai poate duce la gradinita si sta cu febra acasa, si rudele care trebuiesc vizitate si toate facturile trebuiesc platite... Ametim printre toate acestea. Care toamna?

Si paradoxul acestei perioade l-am simtit chiar pe pielea mea. Demult vroiam sa scriu acest articol. Numai ca vroiam sa ma revolt mai tare. Dar nu am facut nici una si nici alta. Pentru ca intre timp mi s-a virusat calculatorul si nu am putut scrie nimic. Iar cand am rezolvat calculatorul, m-am virusat eu. Cum sa mai ironizez pe seama unui virus cand si eu am luat nu se stie ce viroza? Asa ca acum stau cuminte in fata unei cani mari de ceai fierbinte cu o tuse din acelea cu care poti iesi in lume sa te lauzi (ca sigur o sa fii auzit) si ma gandesc la aceasta toamna pe care am vrut sincer sa nu o las sa treaca necontemplata, dar martor imi este virusul ca nu am putut. 

Unul din paradoxurile crizei

N-o sa va vina sa credeti – asa cum nici mie nu mi-a venit - dar in Chisinau, in plina criza, sunt mai multe locuri libere in camine decat erau pe vremuri mai bune. Si asta nu pentru ca s-a micsorat numarul de studenti, (da de unde?) sau pentru ca avem camine noi date in folosinta. Nici pe departe.

“Miracolul” se datoreaza unei mari categorii de studenti care nu mai vor conditii de camin si inchiriaza apartamente. Studenti, ai caror parinti in disperare de cauza (dar cu ferma convingere ca odrasla lor TREBUIE neaparat sa termine o facultate) au luat-o care si incotro pentru a le putea sustine copiilor deja banalul “trai decent”. Dar se pare ca cei care nu castiga banii ci doar ii cheltuie, s-au dezvatat (sau nici nu au stiut) sa-i pretuiasca. 

Mie mi s-a parut cel putin aberant, la hotar cu amuzantul. Pentru ca este revoltator sa strigi in gura mare ca suntem cea mai saraca tara din Europa, dar in acelasi timp o mare parte a studentilor din capitala acesteia stau cu chirie si mai vin si cu masinile personale la facultate!
Desi… este si partea “pozitiva” a lucrurilor: cel putin putem fi siguri ca studentii de azi – salariatii de maine nu se vor multumi cu salriile mici pe care le are multa lume astazi in Moldova. Ei vor incepe din start cu expectante mari fata de angajatori, pentru a nu deteriora zona de confort cu care vor reusi sa se obisnuiasca vreme de 4-5 ani de zile. Ca doar daca iesi din facultate si incepi sa mergi la un serviciu, asta nu inseamna ca trebuie sa si regresezi, nu?

Mentalitate moldoveana

Ai trei sanse de a reusi in Moldova: fie te pui bine cu cine trebuie si ai un serviciu cu care te poti lauda (inclusiv la Malldova, unde preturile sunt facute in ciuda buzunarelor) fie pleci peste hotare (si oricum vii din cand in cand sa te lauzi acasa cu hainele sau masina pe care doar tu stii cum le-ai dobandit), fie stai bine mersi acasa, dar te asiguri sa ai pe cineva peste hotare, care sa te ajute sa-ti iei toate cele necesare ca sa te poti lauda (totusi...) in fata tuturor celor care vor (si mai pot) sa te admire (judece/critice/barfeasca). Uimitor este insa faptul ca pe aici nu trebuie sa te lauzi cu spiritul tau intreprinzator, cu aptitudinile tale sau cu viziunile largi si de perspectiva. Lauda de aici miroase destul de primitiv: a toale, telefoane mobile, masini sau a mese pe care le intinzi la multiplele ocazii care iti apar de-a lungul vietii (sau pe care le inventezi cu fiecare prilej). Cine a fost vreodata in Chisinau, stie la ce ma refer.

Ma intreb deseori daca dorinta de a parveni va inceta vreodata in Moldova. Daca sinonimul cuvantului "a reusi" va deveni vreodata cuvantul "succes" si nu va ma insemna doar "aparente". Ma intreb cand forma va fi inlocuita de fond si cand vom vedea macar o farama de substanta in spatele buzelor intesate de botox si a unghiilor incredibil de lungi crescute peste noapte (condimentate cu masini mari  si sfidator de scumpe).

Probabil atunci cand vom intelege ca dupa o nunta fastuoasa trebuie sa urmeze un "si au trait fericiti pana la adanci batraneti" si nicidecum "si au adancit statisticile care spun ca una din 2 casnicii se destrama in primii ani". Atunci cand vom intelege ca iesirea dintr-un impas ne-o poate sugera si un tanar fara experienta, dar cu viziuni noi (spre deosebire de limbajul de lemn continut intr-un raport citit de acelasi autor cativa ani la rand). Atunci cand bogatia va putea fi reflectata si intr-o haina modesta, intr-un bufet suedez sau intr-o nunta eleganta si micuta. 

Ne vom schimba atunci cand vom intelege ca mentalitatea incepe de la lucrurile mici. Si schimbarea ei o facem in fiecare zi, schimbandu-ne obiceiurile cate putin. Si influentandu-i de fiecare data si pe cei din preajma noastra. Dar atata timp cat fiecare dintre noi sustine o mentalitate paguboasa, ne vom acoperi cu un strat si mai gros de kitch si spoiala si vom afirma cu toata vocea ca suntem bine.

Sper din tot sufletul sa ni se schimbe obiceiurile in directia buna. Pana atunci insa, esti cel mai tare daca ai o ruda apropiata in strainatate care munceste pe branci ca tu sa poti avea acasa ultimul model de telefon mobil, ca sa-ti poti schimba masinile si sa te accesorizezi cu tot ce putea avea mai bun papusa Barbie in visele ei cele mai indraznete.

Paradisul lumilor

Avem un oras obsedat de universuri, lumi si paradisuri. Mai ales cand vine vorba de produse numai bune pentru vanzare. Gasesti "universul usilor" sau "lumea ferestrelor", "paradisul luminii", "lumea comunicarii" sau cea a "ceasurilor", a "microbuzelor" sau a "buretilor de baie", intrarea in fiecare din ele fiind scrisa cu toata seriozitatea pe panourile publicitare.

Poate ca dau senzatia de infinit care ar trebui sa ne sugereze infinitatea produselor din stoc (sau infinitatea de bani pe care trebuie sa o dai pe ele) sau diversitatea pe care o presupune lumea. Sau poate este la moda sa scrii ceva asemanator pe firma ta ca apoi sa iti creasca vanzarile considerabil. Mie imi dau senzatia de banal si deseori de hilar. Si cum sa nu te amuze atunci cand citesti: "lumea covoraselor auto"? Cu tot efortul imaginatiei probabil nu ne-am putea imagina o asemenea lume. Si probabil ar trebui sa-i fim recunoscatori Celui de Sus ca nu a creat-o. Ar fi fost trist, probabil fara case si copaci, ci doar cu covorase auto.

Cu toate acestea, avem marele avantaj de a trai printre aceste "lumi" paralele si a ne-o alege pe cea care ne convine cel mai mult. In caz ca ne-am saturat de aceasta, bolnava de crize, inflatii si gripe.

Presiunea sociala

Mereu m-am considerat a fi o nonconformista. Nu, nu am avut niciodata cercel in nas si nici nu mi-am vopsit parul in violet (desi in ziua de azi aceste manifestari nu mai par a fi iesite din comun). Eu am fost mereu o nonconformista prin felul meu de a vedea lucrurile, prin revoltele fata de lucrurile pe care oamenii le iau ca atare si pe care le fac doar in virtutea deja banalului argument ca "asa face toata lumea".

Cu siguranta fiecare dintre noi la un moment dat nu a putut scapa de rudele sacaitoare care stiau mereu cum trebuia sa gandim /actionam si cum "da bine" sa ne comportam sau ce anume sa imbracam sau sa mancam. Probabil macar o data in viata ni s-a intamplat sa ne simtim in plus intr-o societate diferita de a noastra, intr-o categorie sociala sau categorie de varsta diferite de ale noastre. Aceste categorii au o proprietate: de a exercita presiuni asupra membrilor ei, pentru ca ei sa fie asemanatori si sa continuie sa constituie o categorie distincta de altele. Din momentul in care am aflat ce este presiunea sociala si cum functioneaza ea, m-am intarit si mai mult in convingerea sa nu ma supun ei si sa iau deciziile de una singura, fara a ma lasa influentata de aceasta.

Caci, in fond, deciziile noastre sunt o chestiune de alegere. Pe care o facem noi sau o fac ceilalti, iar noi ramanem cu iluzia libertatii de decizie.

Dupa ce am depasit perioada intrebari obsedante "Cand te mariti?" ca apoi aproape imediat sa inceapa cea cu "Pe cand bebele?", societatea m-a lasat in pace pana mai recent cand a inceput sa-mi adreseze deja obsedantul: "Cand iti dai copilul la gradinita?". Mi-e greu sa dau un raspuns exact la aceasta intrebare, mai ales ca nu intra in tiparele de gandire obisnuita de azi.

Nu vreau sa-l dau la gradinita, asta este adevarul. Nu vreau sa-l incatusez atat de devreme intr-o gandire stereotipa. Nu vreau sa urmez modelul miilor de familii, doar pentru ca "asa trebuie", pentru ca "asa se face". Consider ca poate invata multe lucruri si acasa si ca valorile esentiale pe care trebuie sa le contina sufletul lui intra in promotia celor 7 ani de acasa. De asemenea consider ca se poate socializa si in afara gradinitei, poate fi integru si neintegrat intr-o organizatie formala.

Si cu toate acestea, de fiecare data cand cineva ma intreaba de gradinita, nu ma simt confortabil ca am pregatit nu un raspuns dezirabil, ci unul diferit. Aceasta si este puterea presiuni sociale, o putere pe care o simti si cu care pare imposibil sa lupti. Eu vreau sa-mi pot pastra identitatea, eu vreau sa pot lupta cu ea si sa-mi iau propriile decizii. Prin urmare, copilul meu se simte deocamdata bine acasa, se simte iubit si ocrotit si e suficient de sociabil pentru varsta lui.

Stau si ma intreb: daca mi-as da copilul la gradinita, ce urmeaza oare pe lista societatii? In care punct va incepe sa preseze dupa asta? Vreau doar sa cred ca urmatoarea decizie o voi lua eu si nu o va face societatea, folosindu-ma pe mine drept instrument. Dupa cum spuneam, este doar o chestiune de alegere...

Goya din Chisinau

Ma impresioneaza cat de multe poate spune piata din orice oras despre viata acestuia. Mereu ma intereseaza sa vad ce vinde lumea, ca sa inteleg cererea acelui oras, pasiunile si chiar obsesiile locuitorilor lui. De la slapi in vreme de vara si rucsacuri sau caiete in plin sezon de inceput de an scolar si pana la deja banalele cristale swarowsky (pe care ma mir ca inca nimeni nu le-a pus si pe adidasi in Chisinau), este interesant sa observi cum se transfigureaza tarabele din pietele din Chisinau in momentul in care se intampla schimbari in mentalitatea si gusturile populatiei.

Si totusi este o piata care pare mereu aceeasi: o piata micuta situata langa primaria orasului, incarcata cu lucru de mana - de la ceramica si lemn, pietre semipretioase, tablouri pana la deja iritantele statuete cu elefanti sau broaste cu 3 picioare pentru feng-shuiul diletantului doritor de succes si bogatie. In oras i se spune Micul Arbat, zona oamenilor de arta. 

Poti gasi obiecte mai noi, facute la repezeala (pe timp de criza si pentru a iesi din criza) dar si obiecte vechi, scoase la vanzare in disperarea de criza. M-am oprit in fata unei asemenea tarabe, incarcata cu bibelouri si ceva obiecte din fildes, cand o doamna a ridicat de pe masa un tablou neinramat si a intrebat-o pe proprietara obiectului ce reprezinta. Raspunsul ei a fost scurt: "Este Goya." Apoi a adaugat: "Copie , bineinteles."

M-a amuzat raspunsul ei, destul de serios, de altfel. Raspunsul unui profesionist in domeniu. De parca ai fi putut gasi acolo originalul. Poate la o taraba vecina. Eventual...

Iesirea mea din anonimat

Cred ca imi doream de mai demult sa imi creez un blog, dar mereu aveam motive sa nu o fac. Dar dupa cum vorba inteleptului spune ca "cel care vrea cauta solutii, iar cel care nu vrea cauta motive", am gasit astazi solutia: mi-am facut timp si mi-am creat un blog. Si cum deocamdata nu stie nimeni si nu are cine sa ma felicite, imi acord eu insami premiul pentru debut.

Urmeaza sa invat pe parcurs optiunile pe care le ofera un blog. Deocamdata pot doar sa spun ceva lipsit de substanta. Pentru ca nu stiu cu ce sa incep si pentru ca sunt foarte multe lucruri de spus, dar nu voi incarca spatiul cu toate deodata.

Pentru inceput pot sa spun "Here I am!", am iesit din anonimat. Sunt Cristina si sunt gata sa ma exprim. 

Am sufletul plin de sociologie neexprimata/ Ideea momeste cuvintele/ dar nu se mai naste odata. Asa scriam eu candva, ce-i drept despre poezie. Acum insa sociologia este pasiunea mea de cand am terminat aceasta facultate si m-a fascinat pur si simplu. Urmeaza sa v-o arat si voua, tuturor celor care vor avea rabdarea sa ma citeasca. Sper sa am de spus lucruri interesante. Deocamdata insa, ma voi cufunda in realitatea de zi cu zi, din care sper sa pot iesi des ca sa le consemnez aici...