Conflictul - sursa oricarei dezvoltari

De cand ne nastem si incepem a intelege lumea, auzim mereu de la cei mai mari ca trebuie sa fim buni si intelegatori, respectuosi, dar mai ales sa ne impacam bine cu toata lumea. Si astfel ni se creeaza ideea ca trebuie sa traim intr-o lume neconflictuala, ca fericirea consta in armonia lipsei conflictelor, in linistea sufleteasca pe care ne-o da existenta pasnica alaturi de cei care ne inconjoara. Cu acest fel de a gandi ajungem si in fata casatoriei, un fenomen despre care stim la fel de putine ca si despre o noua profesie atunci cand incepem facultatea.

Ce stie practic fiecare din noi atunci cand se casatoreste? Ca o familie fericita este familia in care... -  da, ati ghicit probabil - nu exista conflicte. Mereu stim ca o familie este in pragul unei crize atunci cand membrii ei se cearta des si mereu ne uitam cu invidie la cei care nu se cearta niciodata in public (si ghicim ca probabil nu se cearta nici acasa).  Iar toate povestile pe care le-am auzit cat timp am fost mici culminau cu acelasi etern "si au trait fericiti pana la adanci batraneti".

Ceea ce nu ne spune nimeni si nimeni nu ne invata este faptul ca un conflict poate sa existe intr-o familie (fara sa o dezbine) si mai ales, trebuie sa existe intr-o familie sanatoasa. Povestile ne spun ca au trait fericiti, dar niciodata nu ne arata cum au reusit, ce tehnici de comunicare au folosit, dar mai ales, de cate ori s-au certat pe parcursul acestei "vieti fericite". Si ma intreb de ce oare pentru a poseda o meserie facem studii, dar pentru a invata arta vietii de familie ni se pare suficient sa avem acceptul celelilalte parti si sa ne cufundam cu capul in valurile cotidianului fara a sti cat de putin a inota.

Nimeni nu ne spune ca nu conflictul este problema casniciilor nefericite, ci modul in care este gestionat acest conflict. Cu alte cuvinte, nu facem rau daca ne certam, dar facem gresit daca ne certam incorect. Pentru ca un conflict deschis purtat dupa toate regulile poate nu doar sa clarifice o situatie dificila (sau chiar delicata) ci chiar sa aduca fiecarei parti armonia mult visata. Si cei doi soti nu vor mai mocni frustrari tacute ci se vor simti mai liberi unul in prezenta altuia pentru ca vor sti ca se pot exprima liber atunci cand au o problema.

Conflictul este de fapt sursa generatoare a dezvoltarii. De exemplu un conflict interior ne poate face mai intelepti, iar un conflict exterior ne poate pune in acord cu ceilalti pentru ca ne face sa le intelegem punctele lor de vedere. Un conflict intr-o relatie de prietenie o poate face mai puternica, iar un conflict in viata de familie rezolvata cum se cuvine poate crea o familie durabila. 

Depasirea conflictelor este o arta care se invata cu timpul. important sa fie dorinta suficient de mare de a fi mai fericit. Eu, cel putin, daca am de ales intre a pastra o tacere frustrata plina de resentimente sub masca linistii interioare si a avea un conflict care sa-mi destabilizeze linistea de moment dar care sa-mi aduca o relatie mai frumoasa in viitor, nu stau niciodata sa cantaresc si actionez. Va dati seama deja in ce directie. 

Demitizarea bancurilor despre soti, sotii si soacre

Ma enerveaza bancurile despre sotii, soti si soacre sau orice banc despre relatiile de familie sau cuplu. Da, poate ca unele sunt amuzante sau chiar foarte amuzante, dar pe mine ma enerveaza in esenta lor. Si nu pentru ca sunt misogine multe dintre ele, ci pentru ca denatureaza perceptia sociala a ideii de casnicie in general. Iar acest lucru are consecinte din cele mai “interesante”.

Haideti sa ne uitam ce conotatie are astazi ideea de casnicie. Bunicile noastre ne mai pot povesti amintirile senine despre casatoriile de lunga durata, parintii ne pot descrie drama unei generatii care a aflat pe propria piele “beneficiile” libertatii de a divorta cand nu iti mai convine persoana de alaturi; iar cei din generatia noastra suntem martorii unei degradari serioase a imaginii institutiei casatoriei in sine. Vedem fiecare a doua vedeta care se casatoreste fie cu copilul in brate fie face si nunta si botez intr-o petrecere, vedem mii de reviste cu sfaturi demne de o societate consumista in care toti te invata cum sa extragi maximum dintr-o relatie ca apoi sa o arunci ca pe un ambalaj nefolositor, vedem “tineri” trecuti de 30 de ani care nici nu au de gand sa se angajeze intr-o relatie serioasa (ca sa nu li se stirbeasca din libertate); si putem citi milioane de bancuri care parca sunt menite sa mentina aceasta stare de fapt.

Desi aparent amuzante si pline de sens, bancurile ne creeaza in timp o imagine a realitatii in care incepem sa credem ca este normala si chiar obisnuita. Incepem sa gandim in stereotipurile din bancuri si sa ne consolam ca nu suntem singuri carora li se intampla situatiile descrise in ele atunci cand ajungem si noi personaje de situatii asemanatoare. Ajungem sa credem ca intr-adevar toti sotii si toate sotiile se inseala reciproc si ca isi ascund amantii pe sub paturi, ca toate cuplurile vor ajunge sa se plictiseasca impreuna intr-o buna zi, ca toate sotiile isi cicalesc sotii care sunt obsedati de fotbal si de iesitul la bere cu prietenii; credem cu tarie ca femeile sunt vorbarete, cheltuitoare, cele blonde sunt si proaste pe deasupra, iar cele care mai au o sansa sunt de obicei urate, singure si nefericite. Peste toate aceste frustrari mai este si soacra o cotoroanta care le acreste mereu viata celor tineri si pe care ai face bine sa o faci intr-o zi sa dispara, asa ca sa nu te mei streseze/ frustreze/ dispere. 

Miracolul stereotipurilor consta tocmai in aceea ca nu observam cand se instaureaza in locul realitatii. Si cel mai trist lucru se intampla atunci cand devenim sclavii lor si credem intr-adevar ca doar asa se poate trai, ca “aceasta este viata” si ca – asta e culmea! – toti asa fac si asa traiesc. Iar daca apare vreun visator care ne spune :”Hei! NU e normal sa traiti asa! Un barbat si o femeie se pot descoperi la nesfarsit unul pe celalalt si pot trai o viata fericita impreuna! Putem depasi conflictele, putem sa ne iubim si sa fim fericiti! Nu toti barbatii si nu toate femeile sunt la fel!”, se gaseste neaparat cineva care sa-l “aduca cu picioarele pe pamant” si sa-i spuna ca e un visitor sau ca e incepator si inca n-a vazut viata si in general sa dispara cu ideile astea ale lui. Si pe toti acesti sceptici ii consoleaza toate bancurile despre soti , sotii si soacre pentru ca le confirma o data in plus ca “asa traiesc toti”, ca doar situatiile nu sunt luate din carti ci “din viata”.

Dar pe mine ma doare sa vad cum doi oameni, sot si sotie, avand atata timp la dispozitie unul pentru celalalt, nu cauta solutii, ci incearca sa-si demonstreze siesi fiecare (dar mai ales celuilalt) ca bancurile au dreptate si ca oricum “toti sunt la fel”. De obicei sotii sunt cei care vad cel mai greu iesirea din impasuri (am noroc de un sot care face exceptie de la regula asta!) si insista sa ramana in ele “ca doar toata lumea face asa”, spre disperarea sotiilor lor.

Si ceea ce mi se pare trist de tot este ca niste oameni intr-adevar inteligenti nu vor sa inteleaga ca daca toata lumea face nu inseamna neaparat ca e si bine. Si daca toata lumea se orienteaza pe conflicte, nu comiti un pacat capital daca o sa incerci sa te orientezi pe solutii. Pur si simplu o sa iesi in evidenta, o sa pari diferit. Poate chiar ciudat. Dar chiar daca pari mai ciudat, macar sa fii un ciudat in directia buna. Chiar daca multi vor rade cand vei suferi esecuri si iti vor aminti ca”ti-au spus ei ca asta e viata si tu nu ai vrut sa crezi atunci”. 

Dupa cate ati inteles deja, eu fac parte din categoria visatorilor care cred ca se poate si altfel. Eu cred ca se poate trai frumos intr-un cuplu si incerc sa aduc aceasta idee la urechile a cat de multe cupluri pot (si vor sa ma asculte). Eu cred cu tarie in insitutia casatoriei si detest stereotipurile. Imi plac mult bancurile, dar le recunosc si puterea distrugatoare. Eu nu ma las descurajata chiar cand mi se spune ca o sa dau gres si chiar si atunci cand sufar un esec. Stiu ca si esecurile fac parte din viata, dar ca mai ales fara ele nu exista dezvoltare (apropo, faptul ca esecul este ceva rau este tot un stereotip). 

Prin urmare, o sa gresesc de cate ori va trebui ca sa acumulez experienta si o sa sufar ca sa ma fac mai puternica, dar nu voi da inapoi de la ideile de salvare a casatoriei. Mass-media a tansformat-o in “ceva” cu coaja mucegaita si cu continut ce miroase urat a nefericire si frustrare, in care doi oameni se chinuie reciproc. Vreau sa cred ca intr-o buna zi oamenii se vor satura de singuratate si vor reveni la ideea de familie pe care vrea sa o aiba fiecare copil: cu mama si cu tata care se iubesc intre ei. Iar bancurile vor ajunge un soi de manual “Cum nu trebuie sa procedezi intr-o casnicie”, in care sotii, sotiile si soacrele vor avea singurul refugiu in care vor mai putea fi nesuferiti. 

O toamna virusata

In Chisinau domneste o toamna superba: cu mult soare si pana mai nu demult cu frunze galbene pe copaci. Dar cine sa observe aceasta frumusete cand toata lumea e obsedata de virusul gripal, de mastile sezonului sau pur si simplu de schimbarile cu care ne sperie fiecare buletin de stiri? Si ma gandesc de multe ori pentru cine oare se mai straduie natura sa para frumoasa in orase cand nimeni nu are timp sa o contemple?

Pentru cine exact nu as putea spune, dar as putea spune cine exact ne impiedica sa o facem in toamna asta. Este acel numar de cod AH1N1, de care deja ne-am saturat sa auzim sau sa citim. Este hit-ul sezonului din aceasta toamna. Este ca o melodie de la radio de care nu poti scapa desi demult nu iti mai gadila urechile de pe nici o frecventa.

Oamenii nu mai simt sublimul toamnei, durerea frunzei care cade, cine isi mai aminteste de Bacovia cu frustrarile lui tomnatice; fiecare are grijile lui: de unde sa-si mai ia preparate antivirale, pe cine sa mai creada ce fel de preparate ajuta, ce sa faca cu copilul care nu se mai poate duce la gradinita si sta cu febra acasa, si rudele care trebuiesc vizitate si toate facturile trebuiesc platite... Ametim printre toate acestea. Care toamna?

Si paradoxul acestei perioade l-am simtit chiar pe pielea mea. Demult vroiam sa scriu acest articol. Numai ca vroiam sa ma revolt mai tare. Dar nu am facut nici una si nici alta. Pentru ca intre timp mi s-a virusat calculatorul si nu am putut scrie nimic. Iar cand am rezolvat calculatorul, m-am virusat eu. Cum sa mai ironizez pe seama unui virus cand si eu am luat nu se stie ce viroza? Asa ca acum stau cuminte in fata unei cani mari de ceai fierbinte cu o tuse din acelea cu care poti iesi in lume sa te lauzi (ca sigur o sa fii auzit) si ma gandesc la aceasta toamna pe care am vrut sincer sa nu o las sa treaca necontemplata, dar martor imi este virusul ca nu am putut.