Demitizarea bancurilor despre soti, sotii si soacre

Ma enerveaza bancurile despre sotii, soti si soacre sau orice banc despre relatiile de familie sau cuplu. Da, poate ca unele sunt amuzante sau chiar foarte amuzante, dar pe mine ma enerveaza in esenta lor. Si nu pentru ca sunt misogine multe dintre ele, ci pentru ca denatureaza perceptia sociala a ideii de casnicie in general. Iar acest lucru are consecinte din cele mai “interesante”.

Haideti sa ne uitam ce conotatie are astazi ideea de casnicie. Bunicile noastre ne mai pot povesti amintirile senine despre casatoriile de lunga durata, parintii ne pot descrie drama unei generatii care a aflat pe propria piele “beneficiile” libertatii de a divorta cand nu iti mai convine persoana de alaturi; iar cei din generatia noastra suntem martorii unei degradari serioase a imaginii institutiei casatoriei in sine. Vedem fiecare a doua vedeta care se casatoreste fie cu copilul in brate fie face si nunta si botez intr-o petrecere, vedem mii de reviste cu sfaturi demne de o societate consumista in care toti te invata cum sa extragi maximum dintr-o relatie ca apoi sa o arunci ca pe un ambalaj nefolositor, vedem “tineri” trecuti de 30 de ani care nici nu au de gand sa se angajeze intr-o relatie serioasa (ca sa nu li se stirbeasca din libertate); si putem citi milioane de bancuri care parca sunt menite sa mentina aceasta stare de fapt.

Desi aparent amuzante si pline de sens, bancurile ne creeaza in timp o imagine a realitatii in care incepem sa credem ca este normala si chiar obisnuita. Incepem sa gandim in stereotipurile din bancuri si sa ne consolam ca nu suntem singuri carora li se intampla situatiile descrise in ele atunci cand ajungem si noi personaje de situatii asemanatoare. Ajungem sa credem ca intr-adevar toti sotii si toate sotiile se inseala reciproc si ca isi ascund amantii pe sub paturi, ca toate cuplurile vor ajunge sa se plictiseasca impreuna intr-o buna zi, ca toate sotiile isi cicalesc sotii care sunt obsedati de fotbal si de iesitul la bere cu prietenii; credem cu tarie ca femeile sunt vorbarete, cheltuitoare, cele blonde sunt si proaste pe deasupra, iar cele care mai au o sansa sunt de obicei urate, singure si nefericite. Peste toate aceste frustrari mai este si soacra o cotoroanta care le acreste mereu viata celor tineri si pe care ai face bine sa o faci intr-o zi sa dispara, asa ca sa nu te mei streseze/ frustreze/ dispere. 

Miracolul stereotipurilor consta tocmai in aceea ca nu observam cand se instaureaza in locul realitatii. Si cel mai trist lucru se intampla atunci cand devenim sclavii lor si credem intr-adevar ca doar asa se poate trai, ca “aceasta este viata” si ca – asta e culmea! – toti asa fac si asa traiesc. Iar daca apare vreun visator care ne spune :”Hei! NU e normal sa traiti asa! Un barbat si o femeie se pot descoperi la nesfarsit unul pe celalalt si pot trai o viata fericita impreuna! Putem depasi conflictele, putem sa ne iubim si sa fim fericiti! Nu toti barbatii si nu toate femeile sunt la fel!”, se gaseste neaparat cineva care sa-l “aduca cu picioarele pe pamant” si sa-i spuna ca e un visitor sau ca e incepator si inca n-a vazut viata si in general sa dispara cu ideile astea ale lui. Si pe toti acesti sceptici ii consoleaza toate bancurile despre soti , sotii si soacre pentru ca le confirma o data in plus ca “asa traiesc toti”, ca doar situatiile nu sunt luate din carti ci “din viata”.

Dar pe mine ma doare sa vad cum doi oameni, sot si sotie, avand atata timp la dispozitie unul pentru celalalt, nu cauta solutii, ci incearca sa-si demonstreze siesi fiecare (dar mai ales celuilalt) ca bancurile au dreptate si ca oricum “toti sunt la fel”. De obicei sotii sunt cei care vad cel mai greu iesirea din impasuri (am noroc de un sot care face exceptie de la regula asta!) si insista sa ramana in ele “ca doar toata lumea face asa”, spre disperarea sotiilor lor.

Si ceea ce mi se pare trist de tot este ca niste oameni intr-adevar inteligenti nu vor sa inteleaga ca daca toata lumea face nu inseamna neaparat ca e si bine. Si daca toata lumea se orienteaza pe conflicte, nu comiti un pacat capital daca o sa incerci sa te orientezi pe solutii. Pur si simplu o sa iesi in evidenta, o sa pari diferit. Poate chiar ciudat. Dar chiar daca pari mai ciudat, macar sa fii un ciudat in directia buna. Chiar daca multi vor rade cand vei suferi esecuri si iti vor aminti ca”ti-au spus ei ca asta e viata si tu nu ai vrut sa crezi atunci”. 

Dupa cate ati inteles deja, eu fac parte din categoria visatorilor care cred ca se poate si altfel. Eu cred ca se poate trai frumos intr-un cuplu si incerc sa aduc aceasta idee la urechile a cat de multe cupluri pot (si vor sa ma asculte). Eu cred cu tarie in insitutia casatoriei si detest stereotipurile. Imi plac mult bancurile, dar le recunosc si puterea distrugatoare. Eu nu ma las descurajata chiar cand mi se spune ca o sa dau gres si chiar si atunci cand sufar un esec. Stiu ca si esecurile fac parte din viata, dar ca mai ales fara ele nu exista dezvoltare (apropo, faptul ca esecul este ceva rau este tot un stereotip). 

Prin urmare, o sa gresesc de cate ori va trebui ca sa acumulez experienta si o sa sufar ca sa ma fac mai puternica, dar nu voi da inapoi de la ideile de salvare a casatoriei. Mass-media a tansformat-o in “ceva” cu coaja mucegaita si cu continut ce miroase urat a nefericire si frustrare, in care doi oameni se chinuie reciproc. Vreau sa cred ca intr-o buna zi oamenii se vor satura de singuratate si vor reveni la ideea de familie pe care vrea sa o aiba fiecare copil: cu mama si cu tata care se iubesc intre ei. Iar bancurile vor ajunge un soi de manual “Cum nu trebuie sa procedezi intr-o casnicie”, in care sotii, sotiile si soacrele vor avea singurul refugiu in care vor mai putea fi nesuferiti.