Buletinul de stiri din retelele sociale

Imi place ca exista retelele sociale. Si chiar daca nu sunt genul de persoana care sa se laude cu sotul, copilul , cu ultimele calatorii sau cu noul meu look, imi place ca aproape toti cei care sunt pe retelele sociale - in lista mea de prieteni sau nu - adora sa faca acest lucru. Si, cu aceasta ocazie, respectivele site-uri devin un fel de telenovela interminabila in care doar copiii mai cresc si fetele isi schimba coafura sau anturajul in care au facut poza in ultima vacanta.

Si daca vrei sa afli ce s-a mai intamplat in ultima perioada, daca vrei sa afli ultimele stiri in materie de prieteni, este suficient sa deschizi oricare din multele retele sociale, ca sa fii imediat la curent cu pozele adaugate la toti prietenii tai, din care vezi (mereu intr-un mod extrem de sugestiv) unde a fost persoana vara asta, cati ani a implinit copilul, la ce nunti a mai fost nas/-a, sau daca este inca single sau si-a gasit pereche.

Prin urmare, nu este nevoie sa mai cheltuim bani la telefoane ca sa-i intrebam pe prietenii nostri din timp in timp ce mai fac sau sa ne gasim timp sa ne intalnim cu ei ca sa aflam din povestite ceea ce pot la fel de bine sa ne spuna si pozele pe care le plaseaza fiecare cu mare grija pe conturile din retelele sociale.

Nebunia "Avatar"

In sfarsit am privit si eu "Avatar"-ul. Stiu ca nu aduc nimic nou spunand asta, dupa ce cuvantul "avatar" a reusit deja sa se banalizeze pe buzele tuturor. Cu toate acestea, simt nevoia sa-mi las si eu aici impresia pe care mi-a lasat-o aceasta productie americana. 

Pe langa faptul ca nu am fost vreo 5 ani deloc la cinematograf si pe langa faptul ca a fost prima escapada de acest fel impreuna cu sotul meu si prima pelicula urmarita in format 3D, filmul in sine mi s-a parut impresionant. Stiu ca iar nu voi spune nimic nou, pentru ca s-au spus milioane de cuvinte despre decoruri si efecte speciale, dar totusi simplul fapt ca autorii acestei idei au reusit sa creeze o lume noua si sa o faca mult mai frumoasa decat realitatea din care iesi si in care te cufunzi pana si dupa "Avatar" merita toata lauda. Plantele care lumineaza pe timp de noapte si pasarile devotate pana la moarte unui singur calaret sau uniunea dintre toate partile unei planete intr-adevar ne arata cate am pierdut noi in goana dupa dezvoltarea tehnologica.

Sincera sa fiu mi-ar placea sa fiu si eu unul din Na'vi si sa ma simt la fel de libera si la fel de in siguranta printre semenii mei. Mi-ar placea sa fie la fel de simplu cu relatiile intrumane , asa cum e pe Pandora si chiar mi-ar placea sa cred ca undeva in Univers un asemenea loc exista. De aceea mi-a placut enorm de mult eroina principala, pentru dezinvoltura, curajul, nobletea, puterea si liberatea ei de a fi asa cum este.

Si iar sincer vorbind, nu cred sa-mi fi fost atat de ciuda pe personajele umane in vreun film asa cum mi-a fost in "Avatar". Cand te gandesti ca o vasta cultura se reduce doar la niste zacaminte masurabile in bani iar fiintele cu sufletul cat o intreaga planeta sunt catalogate drept salbatici, atunci chiar nu ti se mai face mila de oameni cand natura nu ii mai cruta, apele ii ineaca iar pamantul le fuge de sub picioare. Probabil ca Pamantul nostru, la fel ca si copacul sfant al Na'vi nu se va lasa distrus pana la capat si se va revolta impotriva celor ce au uitat de echilibrul pe care l-au gasit la inceputuri si pe care nu au stiut sa il pastreze.

Mi-a placut atat de mult atmosfera de pe Pandora incat am avut un usor sentiment de regret cand filmul s-a terminat. Mi-ar fi placut sa aflu mai multe despre aceasta lume aproape ideala, mi-ar fi placut sa o studiez indeaproape si sa-i intreb pe localnici cate si mai cate. Mi-a parut bine pentru personajul nostru principal care si-a regasit picioarele, sufletul si si-a gasit fiinta iubita (chiar daca totul a avut loc dupa scenariul tipic filmelor americane romantate). Si, cine stie, poate ca in speranta ca filmul a fost vazut de milioane de oameni, a pus stapanire pe mine ideea ca fiecare dintre cei care l-au vazut vor incerca sa faca din aceasta lume un loc mai bun si mai echilibrat. 

Cine stie... Poate de aceea am iesit din cinematograf fericita. Si pana acasa nu imi puteam explica de ce imi venea sa rad. Poate datorita sfarsitului optimist... sau poate pentru ca m-am simtit cu sotul meu ca la primele intalniri, in care chiar si lumea de afara ne pare stralucitoare si mirifica la fel ca in Pandora. Iar sub hainele groase de iarna am simtit cum "cozile" ni s-au unit prin mii de firicele.

Un rau linistit intre doua realitati tulburate

Este incredibil cat calm iti poate da apa si cat de multe lucruri iti vin in cap atunci cand te afli pe  malul unui rau. Am avut ocazia sa cunosc raul Nistru in toate anotimpurile si mai in toate ipostazele (si curgand, si cu valuri, si calm, si cu ceata sau inghetat de tot, dimineata, la mijlocul zilei, la apus sau noaptea) si am vrut sa va impartasesc macar putin din frumusetea lui si din linistea lui imperturbabila in aceste vremuri tulburi.

Este un loc in care visezi sa te refugiezi din moment ce l-ai vazut si care te fascineaza de fiecare data cand te apropii de el. Pentru mine Nistrul ramane a fi un cuceritor de inimi. Prin felul sau de a-ti dezvalui gandurile ascunse ale izvoarelor de unde isi ia fiinta, prin deschiderea cu care te lasa sa ii admiri peisajele si prin simplitatea lui de a te invita la meditatie.

Dar poate ca cel mai mult ma uimeste in acest peisaj... indiferenta cu care este privit de locuitorii de pe malul sau. Pentru ca in viziunea lor are valoarea unui poster vechi de pe perete cu care te-ai obisnuit si pe care incetezi sa-l mai observi. Pentru ei conteaza nivelul apei, valurile, daca se prinde pestele sau nu, dar peisajul nu mai este un motiv de uimire. Nici macar apusurile sale  fascinante...

Dar cel mai interesant este faptul ca Nistrului nu-i pasa: ca pe mine ma fascineaza sau ca pe localnici ii lasa indiferenti. El continua sa curga linistit, cu acelasi calm imperturbabil, cu care a facut-o si cu multi ani in urma, indiferent de crize politice, economice, aviare, porcine, vamale sau umane. Nistrul impaca cu succes toate aceste diferente. Si pentru ca mi-e imposibil sa va conving in cuvinte, va las sa-l admirati. Si daca o fi cazul, sa-mi dati dreptate.

Si plutea Craciunul peste tot...

De cand copilaria mi-a ramas in urma, constientizez ca nu mai simt gustul sarbatorilor, nu mai simt magia acelei atmosfere in care apare pe neprins de veste Mos Craciun, nu a mai ramas nimic din feeria noptilor geroase cu multa zapada si a globurilor de sticla de pe bradul viu (cu miros de cetina si nu de plastic).
Cu toate acestea, in aer pluteste Craciunul. Ne-o amintesc panourile publicitare care ne anunta magia reducerilor de Craciun si lungile pauze publicitare de la televizor in care iti dai seama ce aspirator ieftin poti cumpara daca iti ei si un televizor superscump sau ce credit misto iti poti contracta (daca reusesti sa ajungi la banca in timp util prin "patinoarul" instalat de voie de nevoie pe toate trotuarele din Chisinau) si cat de mult poti vorbi la telefon daca iti alegi abonamentul corect la telefon. Si atunci te lovesti peste frunte ca nenea ala din reclama Coca Cola si zici: "Vine Craciunul!". Si daca ai, aprinzi luminite la fereastra ca sa vada si cei de afara ca ai aflat si tu vestea cea mare. Ca vine Craciunul.
Din pacate, cei mai multi dintre noi au uitat sensul acestei sarbatori. Ne bucuram ca avem zile libere, ca putem sa ne odihnim, sa mancam, sa stam cu prietenii sau sa chefuim asa cum stim noi mai bine, eventual sa ne mai luam un frigider nou la reduceri... Si desi ne forward-am zeci de mesaje de urari de bine, am uitat de latura spirituala a sarbatorii, am uitat sa ascultam sensul acestor mesaje. Am devenit un fel de masini de sarbatorit, spre bucuria comerciantilor din diverse domenii.
Sunt pur si simplu curioasa: daca intr-o zi ar disparea promotiile de Craciun si superofertele, de unde am mai sti ca vine Craciunul? Pentru ca sincer mi-as dori sa cred ca atmosfera sarbatorilor de iarna o creeaza nu doar inghesuiala din magazinele de carne sau de bomboane si nici disperarea comerciantilor de a ne umple plasele cu lucruri inutile, ci chiar faptul ca Sfanta Nastere pe care o sarbatorim in fiecare an ne ajuta sa devenim mai buni si sa ne schimbam in directia cea buna. Si mi-ar placea sa cred ca atunci cand o sa ne amintim de aceasta sarbatoare, o sa ne aducem aminte nu doar de senzatia stomacului plin sau a capului mahmur, ci undeva in suflet o sa simtim fiorul pe care l-a adus Craciunul care plutea in acea perioada peste tot.

Ce-si doresc femeile

V-ati gandit oare vreodata ce-si doresc femeile cu adevarat? De ce sunt atatea femei nemultumite de viata lor si de ce revistele pentru femei abunda de sfaturi la subiectul "Cum sa fim fericite"? Pun pariu ca macar o data in viata fiecare dintre noi si-a pus aceasta intrebare, fie ca era barbat si vroia sa stie cum sa cucereasca o femeie sau cum sa o multumeasca pe cea de alaturi sau fie ca era femeie si vroia sa afle ce ii mai lipseste pentru fericirea ca in filme.

Vedem multe femei in jurul nostru care sunt mereu nemultumite. Unele vor mai multi bani, altele vor un sot mai intelegator, altele vor mai putine kilograme, copii mai ascultatori sau soacre mai putin tepoase, bijuterii mai multe sau concedii mai prelungite sau... si lista poate continua. Si bineinteles, gasim foarte multe femei in jurul nostru care nu stiu exact ce nu le ajunge, dar stiu exact ce au in plus femeile din anturajul lor: mereu avem pentru ce le invidia pe femeile cunoscute si mereu nu intelegem de ce nu meritam si noi fericirea altei femei.

De ce sunt femeile atat de nemultumite? De sine, de ceilalti, de viata pe care o au? De ce o femeie cu ochii sclipitori de fericire ni se pare fie prea tanara (care inca "nu stie ce-i viata, dar cu siguranta o sa-i dea si ei viata peste nas") fie exagerata in lumea persoanelor incruntate (a se citi "serioase" sau "mature") de pe strada sau din transportul public.

Nivelele de nemultumire cresc probabil odata cu varsta si cu ceea ce obtine fiecare femeie. Incepem cu nemultumirile legate de corpul nostru, apoi de faptul ca suntem singure, apoi ne dorim un copil, o casa, o garderoba noua, apoi masina, apoi un sot mai bun, un serviciu mai bine platit si lista merge inainte. Curios insa este faptul ca obtinand ceva in plus, oricum o femeie gaseste motive sa se planga si uita ca doar cu ceva timp in urma credea ca ceea ce are acum af fi facut-o fericita. Mereu stim ce ne lipseste si mereu uitam sa pretuim ce avem. De fapt, doar credem ca stim ce ne lipseste. Altfel nu ne-am intreba cu totii "Ce-si doresc femeile?" (cel putin macar femeile nu si-ar pune aceasta intrebare).

Recunosc, mi-am pus si eu aceasta intrebare si continui sa mi-o mai pun, dar, ca sa nu stau chiar cu mainile in san, am facut ceea ce fac intotdeauna cand experienta nu ma ajuta sa-mi dau un raspuns: am apelat la experienta altora. Adica,  am deschis cartile celor care au studiat problema in cauza. Am cautat raspunsurile in cartile de cuplu. 

Da, intr-adevar, lista e lunga: femeilor le trebuie dragoste, pretuire, intelegere, respect, atentie, gingasie, cadouri, atingeri si inca vreo cateva volume de cuvinte din acestea frumoase. Dar toate acestea nu au nici o valoare sau se devalorizeaza in timp daca femeia nu are parte de... comunicare.  Intr-o  zi, plimbandu-ma printr-o librarie, am deschis la intamplare o carte si o fraza de acolo mi s-a parut geniala tocmai prin simpletea ei: "Daca un sot nu ii ofera sotiei lui comunicare, orice ar face el in plus va fi inutil si fara valoare".

M-am gandit mult la aceasta fraza si am observat cuplurile pe care le cunosc. Si am constatat ca asa si este: cuplurile care nu isi dezvolta o comunicare sanatoasa (adica sincera, profunda si mai ales permanenta)  nu asteapta mult ca sa intre in criza, oricate alte ingrediente ale unei relatii vor adauga: atentie, cadouri, atingeri etc. Iar de la o criza pana la despartire nu e decat un singur pas, daca pentru salvarea relatiei se administreaza medicamentele incorecte. Si desi sunt impotriva vaccinelor in general, in cazul relatiilor, prefer vaccinurile profilactice unui tratament lung si dureros. In schimb cuplurile care dezvolta impreuna o comuncare stabila pot fi obseravte in multime; pentru ca nu mai par doi oameni care merg de mana ci par o singura persoana. Pentru ca se dezvolta impreuna. Iar aceasta dezvoltare - dupa parerea mea - ne si ofera adevarata satisfactie.

Asta cred eu ca isi doresc femeile: COMUNICARE. Asta le poate face fericite, oricate ar avea si oricate scopuri ar fi atins in viata. Atata timp cat pot comunica, cu sotul, cu o prietena buna sau cu o ruda apropiata sufleteste, o femeie nu se mai simte singura. Iar de aici pana la fericire stim cu totii ca nu mai este mult.

Poate ca nu degeaba limbutia e unul din defectele cele mai mari pe care ni le atribuie barbatii?

Conflictul - sursa oricarei dezvoltari

De cand ne nastem si incepem a intelege lumea, auzim mereu de la cei mai mari ca trebuie sa fim buni si intelegatori, respectuosi, dar mai ales sa ne impacam bine cu toata lumea. Si astfel ni se creeaza ideea ca trebuie sa traim intr-o lume neconflictuala, ca fericirea consta in armonia lipsei conflictelor, in linistea sufleteasca pe care ne-o da existenta pasnica alaturi de cei care ne inconjoara. Cu acest fel de a gandi ajungem si in fata casatoriei, un fenomen despre care stim la fel de putine ca si despre o noua profesie atunci cand incepem facultatea.

Ce stie practic fiecare din noi atunci cand se casatoreste? Ca o familie fericita este familia in care... -  da, ati ghicit probabil - nu exista conflicte. Mereu stim ca o familie este in pragul unei crize atunci cand membrii ei se cearta des si mereu ne uitam cu invidie la cei care nu se cearta niciodata in public (si ghicim ca probabil nu se cearta nici acasa).  Iar toate povestile pe care le-am auzit cat timp am fost mici culminau cu acelasi etern "si au trait fericiti pana la adanci batraneti".

Ceea ce nu ne spune nimeni si nimeni nu ne invata este faptul ca un conflict poate sa existe intr-o familie (fara sa o dezbine) si mai ales, trebuie sa existe intr-o familie sanatoasa. Povestile ne spun ca au trait fericiti, dar niciodata nu ne arata cum au reusit, ce tehnici de comunicare au folosit, dar mai ales, de cate ori s-au certat pe parcursul acestei "vieti fericite". Si ma intreb de ce oare pentru a poseda o meserie facem studii, dar pentru a invata arta vietii de familie ni se pare suficient sa avem acceptul celelilalte parti si sa ne cufundam cu capul in valurile cotidianului fara a sti cat de putin a inota.

Nimeni nu ne spune ca nu conflictul este problema casniciilor nefericite, ci modul in care este gestionat acest conflict. Cu alte cuvinte, nu facem rau daca ne certam, dar facem gresit daca ne certam incorect. Pentru ca un conflict deschis purtat dupa toate regulile poate nu doar sa clarifice o situatie dificila (sau chiar delicata) ci chiar sa aduca fiecarei parti armonia mult visata. Si cei doi soti nu vor mai mocni frustrari tacute ci se vor simti mai liberi unul in prezenta altuia pentru ca vor sti ca se pot exprima liber atunci cand au o problema.

Conflictul este de fapt sursa generatoare a dezvoltarii. De exemplu un conflict interior ne poate face mai intelepti, iar un conflict exterior ne poate pune in acord cu ceilalti pentru ca ne face sa le intelegem punctele lor de vedere. Un conflict intr-o relatie de prietenie o poate face mai puternica, iar un conflict in viata de familie rezolvata cum se cuvine poate crea o familie durabila. 

Depasirea conflictelor este o arta care se invata cu timpul. important sa fie dorinta suficient de mare de a fi mai fericit. Eu, cel putin, daca am de ales intre a pastra o tacere frustrata plina de resentimente sub masca linistii interioare si a avea un conflict care sa-mi destabilizeze linistea de moment dar care sa-mi aduca o relatie mai frumoasa in viitor, nu stau niciodata sa cantaresc si actionez. Va dati seama deja in ce directie. 

Demitizarea bancurilor despre soti, sotii si soacre

Ma enerveaza bancurile despre sotii, soti si soacre sau orice banc despre relatiile de familie sau cuplu. Da, poate ca unele sunt amuzante sau chiar foarte amuzante, dar pe mine ma enerveaza in esenta lor. Si nu pentru ca sunt misogine multe dintre ele, ci pentru ca denatureaza perceptia sociala a ideii de casnicie in general. Iar acest lucru are consecinte din cele mai “interesante”.

Haideti sa ne uitam ce conotatie are astazi ideea de casnicie. Bunicile noastre ne mai pot povesti amintirile senine despre casatoriile de lunga durata, parintii ne pot descrie drama unei generatii care a aflat pe propria piele “beneficiile” libertatii de a divorta cand nu iti mai convine persoana de alaturi; iar cei din generatia noastra suntem martorii unei degradari serioase a imaginii institutiei casatoriei in sine. Vedem fiecare a doua vedeta care se casatoreste fie cu copilul in brate fie face si nunta si botez intr-o petrecere, vedem mii de reviste cu sfaturi demne de o societate consumista in care toti te invata cum sa extragi maximum dintr-o relatie ca apoi sa o arunci ca pe un ambalaj nefolositor, vedem “tineri” trecuti de 30 de ani care nici nu au de gand sa se angajeze intr-o relatie serioasa (ca sa nu li se stirbeasca din libertate); si putem citi milioane de bancuri care parca sunt menite sa mentina aceasta stare de fapt.

Desi aparent amuzante si pline de sens, bancurile ne creeaza in timp o imagine a realitatii in care incepem sa credem ca este normala si chiar obisnuita. Incepem sa gandim in stereotipurile din bancuri si sa ne consolam ca nu suntem singuri carora li se intampla situatiile descrise in ele atunci cand ajungem si noi personaje de situatii asemanatoare. Ajungem sa credem ca intr-adevar toti sotii si toate sotiile se inseala reciproc si ca isi ascund amantii pe sub paturi, ca toate cuplurile vor ajunge sa se plictiseasca impreuna intr-o buna zi, ca toate sotiile isi cicalesc sotii care sunt obsedati de fotbal si de iesitul la bere cu prietenii; credem cu tarie ca femeile sunt vorbarete, cheltuitoare, cele blonde sunt si proaste pe deasupra, iar cele care mai au o sansa sunt de obicei urate, singure si nefericite. Peste toate aceste frustrari mai este si soacra o cotoroanta care le acreste mereu viata celor tineri si pe care ai face bine sa o faci intr-o zi sa dispara, asa ca sa nu te mei streseze/ frustreze/ dispere. 

Miracolul stereotipurilor consta tocmai in aceea ca nu observam cand se instaureaza in locul realitatii. Si cel mai trist lucru se intampla atunci cand devenim sclavii lor si credem intr-adevar ca doar asa se poate trai, ca “aceasta este viata” si ca – asta e culmea! – toti asa fac si asa traiesc. Iar daca apare vreun visator care ne spune :”Hei! NU e normal sa traiti asa! Un barbat si o femeie se pot descoperi la nesfarsit unul pe celalalt si pot trai o viata fericita impreuna! Putem depasi conflictele, putem sa ne iubim si sa fim fericiti! Nu toti barbatii si nu toate femeile sunt la fel!”, se gaseste neaparat cineva care sa-l “aduca cu picioarele pe pamant” si sa-i spuna ca e un visitor sau ca e incepator si inca n-a vazut viata si in general sa dispara cu ideile astea ale lui. Si pe toti acesti sceptici ii consoleaza toate bancurile despre soti , sotii si soacre pentru ca le confirma o data in plus ca “asa traiesc toti”, ca doar situatiile nu sunt luate din carti ci “din viata”.

Dar pe mine ma doare sa vad cum doi oameni, sot si sotie, avand atata timp la dispozitie unul pentru celalalt, nu cauta solutii, ci incearca sa-si demonstreze siesi fiecare (dar mai ales celuilalt) ca bancurile au dreptate si ca oricum “toti sunt la fel”. De obicei sotii sunt cei care vad cel mai greu iesirea din impasuri (am noroc de un sot care face exceptie de la regula asta!) si insista sa ramana in ele “ca doar toata lumea face asa”, spre disperarea sotiilor lor.

Si ceea ce mi se pare trist de tot este ca niste oameni intr-adevar inteligenti nu vor sa inteleaga ca daca toata lumea face nu inseamna neaparat ca e si bine. Si daca toata lumea se orienteaza pe conflicte, nu comiti un pacat capital daca o sa incerci sa te orientezi pe solutii. Pur si simplu o sa iesi in evidenta, o sa pari diferit. Poate chiar ciudat. Dar chiar daca pari mai ciudat, macar sa fii un ciudat in directia buna. Chiar daca multi vor rade cand vei suferi esecuri si iti vor aminti ca”ti-au spus ei ca asta e viata si tu nu ai vrut sa crezi atunci”. 

Dupa cate ati inteles deja, eu fac parte din categoria visatorilor care cred ca se poate si altfel. Eu cred ca se poate trai frumos intr-un cuplu si incerc sa aduc aceasta idee la urechile a cat de multe cupluri pot (si vor sa ma asculte). Eu cred cu tarie in insitutia casatoriei si detest stereotipurile. Imi plac mult bancurile, dar le recunosc si puterea distrugatoare. Eu nu ma las descurajata chiar cand mi se spune ca o sa dau gres si chiar si atunci cand sufar un esec. Stiu ca si esecurile fac parte din viata, dar ca mai ales fara ele nu exista dezvoltare (apropo, faptul ca esecul este ceva rau este tot un stereotip). 

Prin urmare, o sa gresesc de cate ori va trebui ca sa acumulez experienta si o sa sufar ca sa ma fac mai puternica, dar nu voi da inapoi de la ideile de salvare a casatoriei. Mass-media a tansformat-o in “ceva” cu coaja mucegaita si cu continut ce miroase urat a nefericire si frustrare, in care doi oameni se chinuie reciproc. Vreau sa cred ca intr-o buna zi oamenii se vor satura de singuratate si vor reveni la ideea de familie pe care vrea sa o aiba fiecare copil: cu mama si cu tata care se iubesc intre ei. Iar bancurile vor ajunge un soi de manual “Cum nu trebuie sa procedezi intr-o casnicie”, in care sotii, sotiile si soacrele vor avea singurul refugiu in care vor mai putea fi nesuferiti.