In sfarsit am privit si eu "Avatar"-ul. Stiu ca nu aduc nimic nou spunand asta, dupa ce cuvantul "avatar" a reusit deja sa se banalizeze pe buzele tuturor. Cu toate acestea, simt nevoia sa-mi las si eu aici impresia pe care mi-a lasat-o aceasta productie americana.
Pe langa faptul ca nu am fost vreo 5 ani deloc la cinematograf si pe langa faptul ca a fost prima escapada de acest fel impreuna cu sotul meu si prima pelicula urmarita in format 3D, filmul in sine mi s-a parut impresionant. Stiu ca iar nu voi spune nimic nou, pentru ca s-au spus milioane de cuvinte despre decoruri si efecte speciale, dar totusi simplul fapt ca autorii acestei idei au reusit sa creeze o lume noua si sa o faca mult mai frumoasa decat realitatea din care iesi si in care te cufunzi pana si dupa "Avatar" merita toata lauda. Plantele care lumineaza pe timp de noapte si pasarile devotate pana la moarte unui singur calaret sau uniunea dintre toate partile unei planete intr-adevar ne arata cate am pierdut noi in goana dupa dezvoltarea tehnologica.
Sincera sa fiu mi-ar placea sa fiu si eu unul din Na'vi si sa ma simt la fel de libera si la fel de in siguranta printre semenii mei. Mi-ar placea sa fie la fel de simplu cu relatiile intrumane , asa cum e pe Pandora si chiar mi-ar placea sa cred ca undeva in Univers un asemenea loc exista. De aceea mi-a placut enorm de mult eroina principala, pentru dezinvoltura, curajul, nobletea, puterea si liberatea ei de a fi asa cum este.
Si iar sincer vorbind, nu cred sa-mi fi fost atat de ciuda pe personajele umane in vreun film asa cum mi-a fost in "Avatar". Cand te gandesti ca o vasta cultura se reduce doar la niste zacaminte masurabile in bani iar fiintele cu sufletul cat o intreaga planeta sunt catalogate drept salbatici, atunci chiar nu ti se mai face mila de oameni cand natura nu ii mai cruta, apele ii ineaca iar pamantul le fuge de sub picioare. Probabil ca Pamantul nostru, la fel ca si copacul sfant al Na'vi nu se va lasa distrus pana la capat si se va revolta impotriva celor ce au uitat de echilibrul pe care l-au gasit la inceputuri si pe care nu au stiut sa il pastreze.
Mi-a placut atat de mult atmosfera de pe Pandora incat am avut un usor sentiment de regret cand filmul s-a terminat. Mi-ar fi placut sa aflu mai multe despre aceasta lume aproape ideala, mi-ar fi placut sa o studiez indeaproape si sa-i intreb pe localnici cate si mai cate. Mi-a parut bine pentru personajul nostru principal care si-a regasit picioarele, sufletul si si-a gasit fiinta iubita (chiar daca totul a avut loc dupa scenariul tipic filmelor americane romantate). Si, cine stie, poate ca in speranta ca filmul a fost vazut de milioane de oameni, a pus stapanire pe mine ideea ca fiecare dintre cei care l-au vazut vor incerca sa faca din aceasta lume un loc mai bun si mai echilibrat.
Cine stie... Poate de aceea am iesit din cinematograf fericita. Si pana acasa nu imi puteam explica de ce imi venea sa rad. Poate datorita sfarsitului optimist... sau poate pentru ca m-am simtit cu sotul meu ca la primele intalniri, in care chiar si lumea de afara ne pare stralucitoare si mirifica la fel ca in Pandora. Iar sub hainele groase de iarna am simtit cum "cozile" ni s-au unit prin mii de firicele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu