Unul din paradoxurile crizei

N-o sa va vina sa credeti – asa cum nici mie nu mi-a venit - dar in Chisinau, in plina criza, sunt mai multe locuri libere in camine decat erau pe vremuri mai bune. Si asta nu pentru ca s-a micsorat numarul de studenti, (da de unde?) sau pentru ca avem camine noi date in folosinta. Nici pe departe.

“Miracolul” se datoreaza unei mari categorii de studenti care nu mai vor conditii de camin si inchiriaza apartamente. Studenti, ai caror parinti in disperare de cauza (dar cu ferma convingere ca odrasla lor TREBUIE neaparat sa termine o facultate) au luat-o care si incotro pentru a le putea sustine copiilor deja banalul “trai decent”. Dar se pare ca cei care nu castiga banii ci doar ii cheltuie, s-au dezvatat (sau nici nu au stiut) sa-i pretuiasca. 

Mie mi s-a parut cel putin aberant, la hotar cu amuzantul. Pentru ca este revoltator sa strigi in gura mare ca suntem cea mai saraca tara din Europa, dar in acelasi timp o mare parte a studentilor din capitala acesteia stau cu chirie si mai vin si cu masinile personale la facultate!
Desi… este si partea “pozitiva” a lucrurilor: cel putin putem fi siguri ca studentii de azi – salariatii de maine nu se vor multumi cu salriile mici pe care le are multa lume astazi in Moldova. Ei vor incepe din start cu expectante mari fata de angajatori, pentru a nu deteriora zona de confort cu care vor reusi sa se obisnuiasca vreme de 4-5 ani de zile. Ca doar daca iesi din facultate si incepi sa mergi la un serviciu, asta nu inseamna ca trebuie sa si regresezi, nu?

Mentalitate moldoveana

Ai trei sanse de a reusi in Moldova: fie te pui bine cu cine trebuie si ai un serviciu cu care te poti lauda (inclusiv la Malldova, unde preturile sunt facute in ciuda buzunarelor) fie pleci peste hotare (si oricum vii din cand in cand sa te lauzi acasa cu hainele sau masina pe care doar tu stii cum le-ai dobandit), fie stai bine mersi acasa, dar te asiguri sa ai pe cineva peste hotare, care sa te ajute sa-ti iei toate cele necesare ca sa te poti lauda (totusi...) in fata tuturor celor care vor (si mai pot) sa te admire (judece/critice/barfeasca). Uimitor este insa faptul ca pe aici nu trebuie sa te lauzi cu spiritul tau intreprinzator, cu aptitudinile tale sau cu viziunile largi si de perspectiva. Lauda de aici miroase destul de primitiv: a toale, telefoane mobile, masini sau a mese pe care le intinzi la multiplele ocazii care iti apar de-a lungul vietii (sau pe care le inventezi cu fiecare prilej). Cine a fost vreodata in Chisinau, stie la ce ma refer.

Ma intreb deseori daca dorinta de a parveni va inceta vreodata in Moldova. Daca sinonimul cuvantului "a reusi" va deveni vreodata cuvantul "succes" si nu va ma insemna doar "aparente". Ma intreb cand forma va fi inlocuita de fond si cand vom vedea macar o farama de substanta in spatele buzelor intesate de botox si a unghiilor incredibil de lungi crescute peste noapte (condimentate cu masini mari  si sfidator de scumpe).

Probabil atunci cand vom intelege ca dupa o nunta fastuoasa trebuie sa urmeze un "si au trait fericiti pana la adanci batraneti" si nicidecum "si au adancit statisticile care spun ca una din 2 casnicii se destrama in primii ani". Atunci cand vom intelege ca iesirea dintr-un impas ne-o poate sugera si un tanar fara experienta, dar cu viziuni noi (spre deosebire de limbajul de lemn continut intr-un raport citit de acelasi autor cativa ani la rand). Atunci cand bogatia va putea fi reflectata si intr-o haina modesta, intr-un bufet suedez sau intr-o nunta eleganta si micuta. 

Ne vom schimba atunci cand vom intelege ca mentalitatea incepe de la lucrurile mici. Si schimbarea ei o facem in fiecare zi, schimbandu-ne obiceiurile cate putin. Si influentandu-i de fiecare data si pe cei din preajma noastra. Dar atata timp cat fiecare dintre noi sustine o mentalitate paguboasa, ne vom acoperi cu un strat si mai gros de kitch si spoiala si vom afirma cu toata vocea ca suntem bine.

Sper din tot sufletul sa ni se schimbe obiceiurile in directia buna. Pana atunci insa, esti cel mai tare daca ai o ruda apropiata in strainatate care munceste pe branci ca tu sa poti avea acasa ultimul model de telefon mobil, ca sa-ti poti schimba masinile si sa te accesorizezi cu tot ce putea avea mai bun papusa Barbie in visele ei cele mai indraznete.

Paradisul lumilor

Avem un oras obsedat de universuri, lumi si paradisuri. Mai ales cand vine vorba de produse numai bune pentru vanzare. Gasesti "universul usilor" sau "lumea ferestrelor", "paradisul luminii", "lumea comunicarii" sau cea a "ceasurilor", a "microbuzelor" sau a "buretilor de baie", intrarea in fiecare din ele fiind scrisa cu toata seriozitatea pe panourile publicitare.

Poate ca dau senzatia de infinit care ar trebui sa ne sugereze infinitatea produselor din stoc (sau infinitatea de bani pe care trebuie sa o dai pe ele) sau diversitatea pe care o presupune lumea. Sau poate este la moda sa scrii ceva asemanator pe firma ta ca apoi sa iti creasca vanzarile considerabil. Mie imi dau senzatia de banal si deseori de hilar. Si cum sa nu te amuze atunci cand citesti: "lumea covoraselor auto"? Cu tot efortul imaginatiei probabil nu ne-am putea imagina o asemenea lume. Si probabil ar trebui sa-i fim recunoscatori Celui de Sus ca nu a creat-o. Ar fi fost trist, probabil fara case si copaci, ci doar cu covorase auto.

Cu toate acestea, avem marele avantaj de a trai printre aceste "lumi" paralele si a ne-o alege pe cea care ne convine cel mai mult. In caz ca ne-am saturat de aceasta, bolnava de crize, inflatii si gripe.

Presiunea sociala

Mereu m-am considerat a fi o nonconformista. Nu, nu am avut niciodata cercel in nas si nici nu mi-am vopsit parul in violet (desi in ziua de azi aceste manifestari nu mai par a fi iesite din comun). Eu am fost mereu o nonconformista prin felul meu de a vedea lucrurile, prin revoltele fata de lucrurile pe care oamenii le iau ca atare si pe care le fac doar in virtutea deja banalului argument ca "asa face toata lumea".

Cu siguranta fiecare dintre noi la un moment dat nu a putut scapa de rudele sacaitoare care stiau mereu cum trebuia sa gandim /actionam si cum "da bine" sa ne comportam sau ce anume sa imbracam sau sa mancam. Probabil macar o data in viata ni s-a intamplat sa ne simtim in plus intr-o societate diferita de a noastra, intr-o categorie sociala sau categorie de varsta diferite de ale noastre. Aceste categorii au o proprietate: de a exercita presiuni asupra membrilor ei, pentru ca ei sa fie asemanatori si sa continuie sa constituie o categorie distincta de altele. Din momentul in care am aflat ce este presiunea sociala si cum functioneaza ea, m-am intarit si mai mult in convingerea sa nu ma supun ei si sa iau deciziile de una singura, fara a ma lasa influentata de aceasta.

Caci, in fond, deciziile noastre sunt o chestiune de alegere. Pe care o facem noi sau o fac ceilalti, iar noi ramanem cu iluzia libertatii de decizie.

Dupa ce am depasit perioada intrebari obsedante "Cand te mariti?" ca apoi aproape imediat sa inceapa cea cu "Pe cand bebele?", societatea m-a lasat in pace pana mai recent cand a inceput sa-mi adreseze deja obsedantul: "Cand iti dai copilul la gradinita?". Mi-e greu sa dau un raspuns exact la aceasta intrebare, mai ales ca nu intra in tiparele de gandire obisnuita de azi.

Nu vreau sa-l dau la gradinita, asta este adevarul. Nu vreau sa-l incatusez atat de devreme intr-o gandire stereotipa. Nu vreau sa urmez modelul miilor de familii, doar pentru ca "asa trebuie", pentru ca "asa se face". Consider ca poate invata multe lucruri si acasa si ca valorile esentiale pe care trebuie sa le contina sufletul lui intra in promotia celor 7 ani de acasa. De asemenea consider ca se poate socializa si in afara gradinitei, poate fi integru si neintegrat intr-o organizatie formala.

Si cu toate acestea, de fiecare data cand cineva ma intreaba de gradinita, nu ma simt confortabil ca am pregatit nu un raspuns dezirabil, ci unul diferit. Aceasta si este puterea presiuni sociale, o putere pe care o simti si cu care pare imposibil sa lupti. Eu vreau sa-mi pot pastra identitatea, eu vreau sa pot lupta cu ea si sa-mi iau propriile decizii. Prin urmare, copilul meu se simte deocamdata bine acasa, se simte iubit si ocrotit si e suficient de sociabil pentru varsta lui.

Stau si ma intreb: daca mi-as da copilul la gradinita, ce urmeaza oare pe lista societatii? In care punct va incepe sa preseze dupa asta? Vreau doar sa cred ca urmatoarea decizie o voi lua eu si nu o va face societatea, folosindu-ma pe mine drept instrument. Dupa cum spuneam, este doar o chestiune de alegere...